Jurnalul săptămânal la Radio Europa Liberă. Link direct aici.
Foto: Europa Liberă
Luni
Oamenii secolului 22
Copiii care se nasc în perioada asta, vor vedea secolul 22. Ei vor ajunge, în bătrânețile lor, să treacă anul 2100. Noi vom fi plecați demult. Acest gând mă ajută să văd tot ce se întâmplă în țara noastră și în lume din punctul de vedere al copiilor noștri. Nu avem chiar așa de mult timp să le pregătim o viață mai bună. Pentru ca lor să le fie mai ușor, trebuie să depunem efort. Pentru ca ei să aibă o țară în care să aibă încredere, care să îi ajute când le este greu, care să îi protejeze, să lupte pentru ei sau să le facă dreptate, noi trebuie să depunem acel efort să o construim.
În curând, de pe o zi pe alta, o să am și eu un copil. Băiat. Copilul meu o să vadă secolul 22 și eu voi munci ca drumul lui spre viitor să fie cât mai ușor. Gândul că ai un copil gata să vină, te mobilizează foarte mult. Am foarte puțin timp ca să îmi aduc contribuția, microscopică, cum o fi, la o evoluție a acestui stat. Acum chiar nu înțeleg cum iese că cei ce au copii, îi folosesc drept scuză de a nu face nimic.
Iarna asta stau în Estonia, alături de viitoarea mamă a copilului meu, Mariana. Nume încă nu avem. Am decis întâi să îl vedem, după asta vom înțelege și cum îl cheamă. Să decizi cum să dai nume unei persoane este o responsabilitate destul de mare. Minimul bunului simț de care ai putea da dovadă este întâi să-l privești în ochi.
Marți
Oamenii secolului 20
Lumea în care trăim se schimbă. Deși sunt încă foarte multe de făcut până la acea lume ideală, niciodată nu am fost atât de liberi, atât de educați, atât de informați, atât de egali. Asta nu se întâmplă din pod. Există oameni buni care se dedică acestui proces. Fie în medicină, fie în știință, fie în ocrotirea mediului, fie în politică.
Aeroportul din Tallinn se numește Lennart Meri – al doilea președinte al Estoniei. Aeroportul din Praga se numeste Vaclav Havel – primul președinte al Cehiei. Aeroportul din Gdansk poartă numele lui Lech Walesa – primul președinte al Poloniei. Toți acești oameni și-au dăruit viața unei idei în care credeau – de a construi o țară, de a ajuta o națiune să se ridice din genunchi. Pentru această dăruire de sine, oamenii îi iubesc, oamenii se mândresc cu ei, oamenii mulțumesc soartei că au avut parte de ei. Au avut o viață modestă. Nu s-au îmbogățit, pentru că nu au furat. În schimb au ajutat o țară întreagă să se rupă de trecutul comunist. Acum aceste țări sunt de nerecunoscut. A trecut o generație – nici 30 de ani.
Ai nostri nu au meritat nici măcar o strada în numele lor. E adevarat ca aeroportul pot să-și îl denumeasca cum vor, pentru că acum le aparține.
Și noi am fi putut trăi într-o cu totul altă țară, dacă ai noștri pur și simplu nu furau și, pur și simplu se gândeau la nevoile oamenilor, nu la interesele proprii. Asta e tot ce trebuiau să facă.
Istoria poate și o să-i judece pe ai noștri, dar în pușcărie nu îi va băga.
Unii lideri de opinie încearcă să ne convingă că ei sunt ceea ce merităm, că ei sunt oglinda întregii țări. Refuz acest gând. Chiar așa o opinie proastă să ai despre un popor din care faci parte? Să spui că asta e tot ce merită? Noi suntem un popor de oameni muncitori care și-a pierdut demnitatea și speranța în ziua de mâine. Pentru că timp de 30 de ani tot ce agonisim ni se fură periodic. Suntem trei milioane de oameni care muncesc din greu pentru ca 300 de familii să ducă o viață excelentă pe spatele nostru. Și nu mai vedem sensul să muncim.
Miercuri
O mașină construită pe ură.
Dis-de-dimineață, în sfârșit am citit raportul Kroll-2. De fiecare dată când citesc sau scriu ceva la subiectul crimelor bancare, am un gând ce mă sperie – enormitatea complicității ce a avut loc pentru ca aceste crime să se petreacă. O listă enormă de oameni la diferite niveluri de pe scara ierarhică, plasați într-un șir de instituții au trebuit să tacă și să permită ca 22 miliarde dolari să fie spălați prin Moldova, iar un milliard să fie furat din sistemul bancar, pentru ca după asta tot noi să acoperim furtul din impozitele noastre. Inclusiv eu. Inclusiv copilul meu.
Am scris pe blog câteva concluzii la cald. Previzibil, a urmat un următor atac personal pe unul din blogurile de serviciu. D
Atacuri de genul ăsta distrug pluralismul, o discuție sănătoasă, bazată pe argument. Atacurile lor denigrează persoane private, îi demoralizează, îi descurajează să vorbească, dar în special îi previn pe alții, mulți alții, din a deschide gura.
Foarte des vorbim de fermele de trolli pro-kremlin, propaganda rusă. Dar uităm că avem exact aceste fenomene alimentate de politicieni din țară. În 2018 o să trebuiască să lovim dur în aceste ferme de trolli locale, inspirate vizibil de modelul celor din Kremlin.
Avem de a face cu o mașină construită pe ură. O mașină ce are nevoie de dușmani pentru a funcționa. Pentru că tot ce poate este să distrugă. E important să nu răspundem cu ură. Doar așa rămânem imuni la ea.
Când citești despre tine sau despre prietenii tăi minciuni și denigrări debitate clar de membri sau simpatizanți ai Partidului Democrat, este foarte greu să privești, cel puțin cu neutralitate, în ochii la așa oameni ca Andrian Candu, care te felicită cu lumina sărbătorilor.
E regretabil că au găsit dușmanul în noi, câțiva oameni ce au opinii ce nu le plac. Opiniile nu pot să placă sau să nu placă. Opiniile trebuie respectate și discutate.
Ei așa și nu au înțeles. Noi nu luptăm împotriva. Noi luptăm pentru.
Pentru normalitate, justitie, drepturi. Noi știm și vedem cum e în alte țări. Noi știm cum o țară în secolul 21 trebuie să-și trateze cetățenii.
Dușmanul nostru nu este o persoană sau un grup de persoane. Dușmanul nostru este ceea ce aceste persoane reprezintă, ceea ce aceste persoane protejează și încurajează. Este starea de lucruri din jurul nostru.
Anume așa noi credem ca ajutam tarii cel mai bine.
Noi dezvoltăm democrația. Ceea ce fac ei e inversul. Ei luptă contra normalității. Contra unui stat deschis, transparent, echitabil, corect, contra supremației legii, contra drepturilor noastre, a tuturor. Pentru că orice ne face puternici, îi face pe ei slabi.
Joi
Despre WATCH.CPR.MD
De ocupat sunt chiar foarte ocupat. Ultimele două luni sunt bazat la Academia de e-Guvernare din Estonia (instituția din spatele succesului agendei de e-guvernare din Estonia). Împreună încercăm să dezvoltăm câteva proiecte pe e-democrație: transparență, consultare accesul la informație, participare, promovarea implicării civice. Ceea, împotriva la ce statul Republica Moldova este văzut luptând intens. Am cunoscut niște oameni fascinanți.
Dar asta nu anulează responsabilitățile de acasă. Suntem în comunicare permanentă cu colegii și continuăm lucrul. Scriem, analizăm, luăm poziții, lansăm declarații și inițiative. Asta e lucrul de ONG. Să oferim societății o opinie alternativă pozițiilor oficiale a autorităților. Nu prea m-a interesat politica ca și ocupație. Mie îmi plac chestiile de administrație, de inițiere sau implementare a reformelor. La moment, nu pot face asta dintr-o instituție publică, de aceea lucrul de ONG îmi convine perfect. Pot să mă ocup cu ceea ce îmi place, să îmi dezvolt capacitățile fără să fiu afiliat vreunei instituții publice.
Pentru că, dacă ai un job la bancă sau dacă vinzi aparate de aer condiționat, chiar nu ai timp să intri în esența tuturor inițiativelor.
Reforma nu are o finalitate. E un efort permanent de a face viața oamenilor mai bună. Totdeauna se poate mai bine, mai rapid, mai ieftin, mai transparent. Imediat ce o reformă e considerată implementată, procesul de reflecție, evaluare și perfecționare trebuie reînceput de la zero.
Sunt cam obsedat de ultima chestie pe care am lansat-o. Cam tot timpul îl petrec pe WATCH.CPR.MD – o platformă unde încercăm să monitorizăm și să dăm apreciere calității reformelor promise de Guvern în fața cetățenilor și a partenerilor. Pentru moment am suprapus promisiunile din cadrul memorandumului cu UE privind Asistența Macrofinanciară și Programul de Guvernare – adică promisiunile făcute în fața cetățenilor în 2016 ianuarie. Sunt cam aceleași, deși sunt făcute la doi ani distanță. Da, guvernul actual a făcut unele chestii. Dar uite ceea ce era mai important nu au făcut.
WATCH.CPR.MD e și un exercițiu de învățare și pentru mine. E o ocazie să obțin o imagine mai clară și mai argumentată despre reformele ce se promovează. Când va fi gata, va fi un instrument util și simplu de utilizat. Un jurnalist aflat în emisie directă cu un politician va putea pune întrebările corecte și mai argumentate. Un expert, sau un cercetător, va putea consulta platforma pentru a vedea o aprecierea cu care poate fi sau nu de acord. Un cetățean interesat va putea înțelege mai bine ce se întâmplă cu reformele din Moldova și de ce o reformă sau alta e important să fie implementată în realitate, nu doar bifată pe hârtie.
Vineri.
Ultima zi de muncă din acest an
Dis-de-dimineață am mai lansat un apel pentru a descuraja decriminalizarea infracțiunilor financiare. Într-o țară în care se fură bani din sistemul bancar reacția logică este ca pedeapsa pentru așa crime să fie înăsprită, nu ”decriminalizată”.
Oficiul eGA e aproape pustiu chiar și în zilele normale, pentru că mulți preferă să lucreze de acasă, din cafenele, nu din birouri, de la oră la oră. În perioada sărbătorilor sunt doar doi oameni. Sunt ultimele zile ale anului. Revizuiesc ce am reușit să facem anul ăsta. Am făcut foarte multe. Prea multe pentru un singur an. Desigur, se putea mai multe. Sunt aproape terorizat de acest gând. Trebuie cu toții să facem mai mult. Nu facem suficient. Eu nu fac tot ceea ce aș putea face. Fiecare om bine intenționat trebuie să se întrebe ce poate face, din locul pe care îl ocupă, și să o facă. Să își urmeze chemarea. Doar așa ne vom mișca din loc.
Pentru că de lucru este foarte mult. Schimbarea nu cade din pod. Schimbarea e rezultatul muncii extrem de încăpățânate a unui grup de oameni care, zi de zi, împing. Schimbarea nu e un buton pe care trebuie să îl apăsăm. Pentru schimbare trebuie să muncim zi de zi, în sudoarea frunții, fără măcar a aștepta rezultate imediate. Probabil, rezultatul muncii noastre îl vom simți la sfârșitul vieții. Eu, cel mai probabil, nu o să văd o țară dezvoltată și prosperă cu adevărat. Dar dacă voi munci așa cum pot mai bine, copilul meu o să o vadă. Până la urmă, nu muncim pentru binele nostru, ci pentru binele generației ce urmează.
Pe 2018 am un singur plan. Să nu ne oprim, să accelerăm, să devenim mai buni în ceea ce facem, mai organizați și mai eficienți. Avem o viziune clară, avem intenții corecte, adevărate. Aplicăm metode legitime pentru a ne atinge obiectivele. Obiective, care nici măcar nu sunt individuale, ci țin de binele tuturor, așa cum îl vedem noi. Nici o guvernare nu s-a schimbat la față deaceea că cineva, sus, s-a pătruns, brusc de responsabilitate. Marile schimbări au venit sub presiunea timpurilor și a realității. Trăim într-o perioadă, în care schimbarea poate fi doar încetinită, nu și oprită. La noi ea a fost frânată mult prea mult.