N-am apucat să fiu parte din pionieri. Am mers la şcoală în 1989, când totul se începea. Am fost octombrel câteva săptămâni. Colegii au purtat steluţa mai mult. Pe mine au reuşit să mă alunge din octombrei înainte ca organizaţia asta să dispară cu totul.
Se anunţase unul dintre concursurile sterile sovietice – care clasă – A sau B – va avea flori de cameră mai frumoase. În timp ce semenii noştri prin Japonia, Finlanda sau Germania, probabil, făceau cunoştinţă cu computerul. N-aveam încotro. Concursul era obligatoriu ca şi orice iniţiativă voluntară în URSS. Trebuia de câştigat. M-am furişat în clasa paralelă după ore cu cuţitaşul lui bunelu’ şi am tăiat frumuşel rădăcinile la flori. Copii. M-au prins. Careu. M-au dat afara. N-am prea luat în cap ce s-a întâmplat.
Sunt fericit că nu am participat la subotnice, la tabere cu trompete şi careuri, la întâlniri ale tinerilor leninişti, că nu am ascultat Deni Pobedy de Leshenko ani de-a rândul de 9 mai, că maşina mea de vis niciodată nu a fost Volga. Nu am visat niciodată la blugi. Blugii e decât ceva normal, parte de viaţa de zi cu zi, nimic ieşit din comun, nimic demn de mândrit. Nu am vrut niciodată să fiu soldat în apărarea patriei, sau inginer mehanizator – vise inspirate celor mici în URSS. Am fost şi la tabere (unde ascultam Rage Against the Machine, Nirvana, Metallica), am cântat şi în jurul rugului la chitară (nu Pusti vsegda budet solnţe, ci cântece normale la cap – româneşti, ruseşti, englezeşti), am mers şi la subotnice (termenul ăsta sovietic, din păcate, se mai uzitează), iar când nu am mers, nimeni nu mi-a zis nimic.
Sunt şi mai fericit pentru generaţiile mai tinere, care nu au în memorie nici micile crâmpeie pe care le am eu despre URSS. Aş vrea să putem educa părinţii să îşi educe copii în alt stil. Nesovietic. Avem mare nevoie de asta – de o generaţie nouă.
20 ani în urmă, a murit URSS. Plecăciune celor ce au contribuit – din orice ţară nu ar fi. Ei au făcut-o pentru mine. Pe cei ce vor înapoi în URSS încerc să îi înţeleg oarecum, dar cred că ar trebui să-şi dea două palme înainte să-şi dorească asta sie şi copiilor săi. Dacă eram în URSS, eram oameni morţi.
E bine că fraza „Lenin n-a murit” este decât o glumă cam neagră în zilele noastre.
– See more at: http://vox.publika.md/?p=130681&preview=true#sthash.jrrvGIwH.dpuf