Despre Moshe Arens – cel mai puternic om de care m-am ”atins”. 

S-a născut în Kaunas, Lituania, în 1925. În 1939 a emigrat, împreună cu familia, în SUA. Așa a scăpat de Holocaust. După război, în 1948 deja era în statul Israel, la câteva luni de la proclamarea independenței.

Părinții, în special tatăl, nu i-au prea aprobat decizia. Îl tot întreba ”ce nu îți place în America?”

Spune că așa a simțit că trebuia să facă. Nu putea să facă nicicum altfel. După ce a scăpat neatins de ororile lui Hitler, a simțit această chemare. Era mai puternică decât el. A rămas în viață, dar viața lui nu mai era doar a lui.

90% (!!!) din cei, cu care a copilărit și cu care a mers la școală în Kaunas, nu au văzut sfârșitul războiului. Copii de vârsta lui. Cum să trăiești o viață ordinară, egoistă și concentrată pe nevoile tale și a câtorva oameni, pe care îi numești rude, după ce vezi una ca asta?

Spune că, atunci când Hitler a început a persecuta evreii, s-a văzut cu ochiul liber, cum nimeni nu le-a sărit în ajutor. Au rămas singuri. Asta e ceea ce l-a încurajat pe Hitler cel mai mult. Faptul că nimeni nu i-a stat în cale. Nimeni nu a încercat să-l oprească.

Țările nu vroiau confruntare. Motivul din care războiul doi mondial a fost într-atât de oribil este că toți au evitat conflictul până în ultimul moment. Asta a permis unui psihopat să își execute nestingherit planul bolnav. Așa au pierit milioane.

”In each and every generation they rise up against us to destroy us” – citează într-o engleză, desigur, perfectă. 

E unul din puținii în viață, din generația celor, care au fondat statul Israel. Și-a dedicat totată viața statului Israel. Nu a făcut nimic altceva, decât să lucreze pentru țara în care crede. De la fondarea acesteia, a lucrat cu mai toți Prim miniștrii, a fost ministru de externe, ministru al apărării de câteva ori. În tinerețe, Netanyahu, Prim ministrul de azi, era protejatul lui. Dar lista la câte a făcut într-o viață atât de lungă e mare (detalii, de exemplu, aici).

Acum Moshe Arens are 92 de ani. S-a retras din politică ceva timp în urmă. A scris câteva cărți. Cea mai recentă iese în 2018.

Când îl întrebi ”Dar.. Nu regreți? Nu regreți că așa ți-ai petrecut toată viața? Din tot ce puteai face o viață întreagă.. Puteai să trăiești cu totul altfel. Nu crezi că e în zadar?”

Răspunde cu altă întrebare: ”Cum poți să regreți că ai avut ocazia să îți dai toată viața unei cauze, în care crezi? Sunt binecuvântat că am avut așa o viață. Sunt fericit că am avut ocazia să fac ceea, ce am făcut. Asta e cea mai mare împlinire pe care o poți avea.”

Să te gândești, e cel mai frumos lucru ce i se poate întâmpla unui om – să își trăiască viața dedicând-o la ceva, ce iubește, indiferent de ce ar fi asta. Moshe a simțit dragostea și responsabilitatea față de un stat ce s-a întâmplat datorită eforturilor la așa oameni ca el.

Screen Shot 2017-08-23 at 7.47.59 AM

Rudele îi spun Misha. Are o familie mare, care se mândrește cu el.

Și-a întâlnit soția când el avea sub 30 și ea avea avea vreo 20 ani. Și soția, născută în Ucraina de Vest (Migovo), emigrată în SUA în timpul războiului, venise în Israel ca voluntară în Forțele Aeriene. O dragoste pe toată viața. Și acum sunt împreună.

Terasa unde stăm e într-o zonă pietonală populată.

Trecători îl cunosc și îi dau binețe. El stă așezat, iar ei trec pe alături, dar se uită la el de jos în sus.

Un domn mai îndrăzneț, se apropie, se salută și își cere voie să-l îmbrățișeze. Îi spune MULȚUMESC, se întoarce la noi, restul, și ne spune ”He is a great, great man. Thank you!”. Moshe se așează și continuă cina cu un zâmbet umil pe buze. Ai impresia că asta e toată recunoștința de care are nevoie. Pentru asta și-a dedicat viața. Ca oamenii, mulți oameni, oameni pe care nu îi va ști niciodată, să se simtă mai bine în țara lor. Și asta e într-atât de frumos, de ți se încrețește pielea.

Copiii lui (cu o vârstă de peste 60 de ani) îi recomandă să bea mai puțină cafea. Pentru că, mai știi, inima. El zâmbește și spune că totul e ok. După cină se urcă la volan și merge acasă.
Spune că, după război, a înțeles ceea, ce au înțeles mulți din cei care au supraviețuit. Că sunt obligați, ei, cei care au rămas în viață, să nu mai permită istoriei să se repete. Că oamenii lui vor avea o țară, în care vor fi totdeauna bineveniți atunci, când vor avea nevoie de adăpost, de protecție sau de ajutor. Că acel stat va lupta, dacă va fi nevoie, până la moarte, pentru ca țara și oamenii să supraviețuiască. Acei oameni au avut un scop clar – să construiască o țară nu pentru ei, ci pentru urmașii lor. Pentru că ei s-au născut fără țară și ceea ce au primit în anii 40 nu era țară, ci era un teritoriu. Dar ei priveau în viitor.
Ei trebuiau să lupte pentru ca nepoții lor să aibă o țară. Astea sunt cuvintele lui Moshe.

”We did it”, adaugă scurt cu o mândrie și satisfacție greu de descris în cuvinte.

 

Acum câteva despre situația noastră, în Moldova. 

Da, să construiești o țară este un job full time. Nu poți să fii dimineața businessman, iar după masă să construiești țara. Nici o țară nu s-a construit așa. Confirmare – Moldova de azi. Suntem conduși de hoți cu imunitate.
În 27 de ani, nu am avut pe nimeni care să pune interesul oamenilor mai presus decât interesul propriu. Nimeni. Și dăm din rău în mai rău. Și acest lanț vicios trebuie rupt acum.

Adevărul este că, nici noi acum nu avem o țară, nu-i așa? Noi nu avem o țară care să ne apere, care să ne ajute la nevoie. Nu avem cui să ne plângem. Dacă oamenii noștri ar fi persecutați cumva, oriunde nu ar fi ei, o să le apere interesele Candu? Filip? Plahotniuc poate? De Dodon nici nu zic, pentru că ăsta nici nu pretinde că are așa prioritate. Nu o să ne apere ei de nimic. Nu am avea unde să fugim din toate colțurile lumii, dacă am fi alungați de acolo, unde ne-am stabilit. Astăzi, noi nu avem unde să căutăm dreptatea.

Nu, noi nu avem o țară și doar noi putem să ne-o construim. Este tot mai evident că acei, ce s-au ”autoangajat” să o facă pentru noi, nu o vor face. Ei au un interes – să împiedice această țară din a se maturiza. Ei trebuie să știe că luptă cu realitatea și că pedeapsa va fi cu atât mai mare, cu cât mai mult ne vor ține legați. Nici un lanț nu e veșnic. Și noi vom fi cei ce vom supraviețui, așa cum am supraviețuit sute de ani.

 

Astăzi, 23 august, este Ziua Europeană de comemorare a victimelor Stalinismului și Nazismului. Condamnați orice zvâcnire de acest gen. Totul începe de la o viziune stâlcită, cum că cineva e vinovat de problemele tale doar pentru că e de o anumită etnie. Sunt idei, cărora nu trebuie să le permiți accesul în capul tău.