40 de ani în urmă, în 1977, apare formația ”The Police” care devine vestită practic imediat. Muzica de calitate a fost, desigur, principalul lor ingredient. Dar au mai avut câte ceva trucuri. Trupa lor și-a început existența cu un turneu mondial (1977-1980 The Police Around the World Tour), construit cu totul altfel decât precedentele. The Police au fost prezenți acolo, unde până la ei nu a fost nimeni. Egipt, India, Argentina, Hong Kong, Brazilia. O muzică proaspătă, un turneu mistic prin locuri exotice, producea fotografii permanente și rezona înapoi acasă, în presa britanică. Producea doar fotografii, uneori filmulețe. Mai mult publicul britanic nu știa nimic ce fac zi de zi și oră de oră. Membrii trupei apăreau în costume de maharaja, sau pe lângă piramide în presa din Marea Britanie. Publicul din Vest a înghițit ideea – băieții ăștia sunt vestiți în toată lumea. Asta a făcut ca interesul față de ei să crească exponențial și acasă. Au fost primiți ca superstaruri. Abia după asta au devenit superstaruri. Fără să vrea (sau, poate, conștient și calculat?), trupa The Police a aplicat o tehnologie inovatoare pentru a ajunge în vârful topurilor mondiale. Spre regret, s-au despărțit în 1986. Spre fericire, Sting a continuat să creeze.
20 de ani în urmă, în 1997, apare filmul ”Wag the Dog”. Deși impactul lui asupra culturii mondiale din secolul 20 nu a fost nici pe aproape comparabil cu The Police, mai în glumă, mai în serios, el este unul de referință pentru experții în comunicare politică. Mai ales pentru propagandiștii amatori. Filmul e o comedie, unde un producător din Hollywood crează pentru presă un război fals, inexistent în realitate, pentru a distrage atenția publicului american de la un scandal sexual cu implicarea proaspătului președinte ales. Numele filmului este o metaforă, care sugerează că nu câinele flutură coada, ci invers – coada flutură câinele. Jocul lui Robert de Niro și Dustin Hoffman a inspirat o generație de strategi politici care au încercat să creeze situații microscopice de ”Wag the Dog”. Nu război, desigur, dar un scandal acolo, o ceartă, o criză artificială. Am mai văzut, nu? Dar! Filmul e făcut 20 de ani în urmă. Înainte de facebook, twitter, bloguri, presa online. Înainte de google, la urmea urmei. Înainte ca internetul să devină ceea, ce este acum. Astăzi un Wag the Dog ar fi deconspirat în 5 de minute pe twitter, iar autorul va deveni subiect de glumă pe tot restul vieții sale.
Acum, în 2017, mai sunt oameni care au instrumente din ”Wag the Dog” în arsenal. Ei sunt consultanți cu 15-20 de ani de experiență. Au experiență politică, au făcut campanii. Dezavantaj – au concepții uneori demodate. Probabil, unii din ei nu prea au de muncă în Vest, fiind aruncați de pe piață de generația tânără de experți. În căutare de contracte, ajung prin zona noastră și îi încalță pe oligarhii din Europa de Est tocându-i de bani. Iar ăștia nu numără banii, după cum știm.
Vizitele lui Plahotniuc prin Europa sau SUA (în care el deseori se autoinvită, apare în fața oamenilor pe neprins de veste, prin ușa din spate) sunt făcute nu pentru a rezolva ceva, ci pentru a face acele câteva fotografii care trebuie să fie trimise rapid la Chișinău ca să rezoneze în presa locală. Acele vizite nu vor schimba impresia europenilor despre Plahotniuc, pentru că ei sunt oameni serioși și foarte bine informați. În acele vizite nu se discută problemele țării. Probabil, discuțiile sunt chiar triviale și despre nimic. Probabil, după ce și-a făcut fotografiile, Plahotniuc așteaptă plictisit să se termine odată întrevederea. Acele vizite nu sunt făcute pentru a discuta, ci pentru a face câteva fotografii.
Articolele, pentru care se depun eforturi semnificative, sunt alt exemplu. Eu am impresia că lobbyiștii PD au o normă – un articol prin presa internațională pe lună. Cam cu așa regularitate apar. Articolele alea nu vor schimba impresia celor ce iau decizii în Bruxelles. Politicienii se informează din alte părți decât din presă. Nici publicul din Europa sau SUA nu este targetul. Targetul este tot publicul din Moldova. Articolele alea se scriu nu cu scopul de a influența opinia publică din Europa sau SUA. Articolele alea se scriu pe o platformă internațională reputabilă pentru a rezona tot în mass-media locală. Să ne spună că ăla a zis asta pentru publicația ohoho.
Dar regele e gol.
Spectacolul întâlnirilor oficiale devine deja ridicol. În întâlnirea cu Jagland s-a băgat pe gât, deși nu avea ce căuta. L-a trecut Galbur. Asta seamănă a abuz în serviciu domnului Ministru. Nu poți să îți folosești funcția de Ministru pentru a rezolva problemele, până la urmă, private, ale unui cunoscut (Galbur nu este nici membru de partid, din câte știu). Poate prieten, dar nu cred. Mulțumiri Ziarul de Gardă pentru acest efort.
O altă vizită de care mi-am amintit este una din New York din vara aceasta. Acolo chiar au mințit publicul moldovean pe față. La acel moment, atât Publika, cât și comunicatul PDM, ne-au mințit că a fost ”o delegație moldoveană în frunte cu Vlad Plahotniuc”. Ei bine, nu e tocmai așa. Am făcut în vară efortul de a întreba în ce poziție s-a întâlnit Plahotniuc cu Steiner – a fost prezentat drept șef al delegației sau nu? Răspunsul de la ONU – nu, el a fost prezentat drept ”Coordonatorul Executiv al Coaliției” (nu vă supărați pe ei – ei nu prea au de unde ști că asta e o funcție neconstituțională).
Faza cu ONU este în special de iresponsabilă. ONU nu este o ambasadă, sau vreo organizație ce menține dialoguri la nivel politic. ONU este o organizație apolitică. Să arunci minciuni care riscă să compromită mandatul partenerilor pe care mizezi și de la care aștepți ajutor este pur și simplu urât.
Nu poți să poposești la întâlniri fără să reprezinți o instituție partener din țară pentru a-ți face o nouă fotografie de profil pe facebook. Eu înțeleg că pentru tine asta nu e țară, e business. Pentru noi, totuși, e țară.
Articolele pe care le semnează, scrise într-o limbă pe care nu o vorbește sunt, cum am zis, produse tot pentru publicul intern. Impactul lor pentru publicul extern este neglijabil. Tot traficul îl generăm tot noi, cei cu pașapoarte moldovenești. Ele sunt postate pe situri serioase nu pentru a fi citite acolo de un public cât mai larg, ci pur și simplu pentru a fi preluate de Publika.
Toți ați citit ultimul articol al lui de pe EUobserver? Acolo unde spune că Moldova e țara lui proprie. Ei bine, s-ar putea să nu mai fi citit nimeni afară de noi. 28 de share-uri, 26 de comentarii și 73 reacții, conform sharedcount.com. Ei numără străniuț, de obicei dau estimări puțin mai modeste, dar ideea este cam asta.
Nu e un caz izolat. Luăm alt articol. Cel semnat de Pavel Filip în Euronews. Ăsta a mers ceva mai bine. Ai putea spune că a fost o ”bombă” doar dacă ai vrea să faci o glumă îmbibată cu sarcasm de înaltă calitate și ceva autocritică cu gust amar.
Continuăm? Poftim articolul din The Hill semnat de Plahotniuc. Eu nici măcar nu îndrăznesc să spun că în acest caz ei, politicienii, ne prostesc. Eu spun că ei sunt prostiți. Îi scurg de bani de îi rup. Iar ei cred și speră. Și nu mi-ar fi milă de bani dacă nu ar fi tot banii noștri.
Al doilea articol din The Hill a mers ceva mai binișor. Eu nu știu cât anume plătesc ei pentru autor, editor, lobbyist, ofițer de presă, consilier. Eu nu știu cât timp anume cheltuie el personal pe aceste articole. Eu nu cred că ei evaluează impactul, deși ar trebui. Să facă singuri matematica la cât bagă și ce primesc din asta. Dar totuși mi se pare că nu merită.
Eu nu îndrăznesc să mă compar, în nici un caz, din nici un punct de vedere, dar mai îndrăznesc și eu să scriu în engleză. Și da, mă mai ajută și oameni buni cu anumite sugestii sau editări (dar 95% din lucru rămâne al meu). Nici blogul ăsta nu se compară cu numărul zilnic de vizitatori care intră pe EUobserver. Totuși uneori are un impact de două, trei, patru ori mai mare decât scrisorile lor.
Suntem spectatorii celui mai costisitor spectacol vreodată produs în Republica Moldova. Produs pe banii noștri. Plus la toate, am angajat niște actori foarte proști iar producătorul este un amator cu pretenții de artist, dar fără talent.
Ca să concluzionez.
Băieți. Wag the Dog nu mai funcționează așa cum, poate, a funcționat cândva. Cea mai bună armă a unui politician în secolul 21 este sinceritatea. Sunt prea multe camere, prea multe microfoane, prea multe postări și alte urme digitale. Avem nevoie de o generație nouă de politicieni. Am evoluat. Nu mai avem nevoie de niște îngâmfați ce se vor pur și simplu în centrul atenției.
Avem nevoie de oameni ce sunt motivați de dorința de a face bine. Nu de a-și umple buzunarele. Nu de a-și admira cât de frumos îi arată mutra la televizor. Nu de a se simți mare șef cu aere de gânsac. Vrem oameni care vor să facă ceva pentru cei din jur și sunt gata să doneze o bucată din viață pentru asta fără a vrea ceva înapoi. Iar voi… voi sunteți niște dinozauri.