Intrând în politică și fiind ales pentru prima dată, într-o nouă postură, cred că pentru mine sunt importante două lucruri:
- Să reprezinți oamenii, dacă o faci sincer, este o mare responsabilitate și onoare în același timp. Astea nu-s cuvinte. Asta simt de când am ajuns în parlament. Cu cât mai mult te gândești la asta, cu atât mai gigantică ți se pare responsabilitatea. Dacă uiți de acest gând, uiți și de oameni. Trebuie să te gândești la asta cât mai mult. Asta e sursa ta de motivație ca să muncești pentru cei ce și-au pus speranțele anume în tine. Trebuie să-i reprezinți în primul rând pe cei defavorizați în orice situație: economie, justiție, politică, societate.
- Nu vreau să uit de unde am pornit, cine sunt, ce cred, în esența mea. Nu vreau să permit acestui post să mă schimbe. Nu vreau să renunț la ceea ce am spus deja, pentru că asta m-a format să ajung până aici. Eu cred că ura și discriminarea este un rău absolut. Un an jumate în urmă, am scris asta. Am spus că la ele se pot adăuga altele, dar că acestea nu se vor schimba.
Nimeni, sub nici un pretext, nu îți poate indica cum să te îmbraci, ce limbă să vorbești, cărui dumnezeu să te rogi, pe cine să iubești. Eu foarte tare vreau o societate în care asemenea chestii nu sunt un subiect de mare discuție. O societate în care toți suntem OK, dar nu suntem OK cu ura.
Când aveam vreo 15 ani, purtam păr lung (cam ca acum), umblam în tricou negru Metallica, (cam ca acum), aveam tot felul de chestii de piele pe mână (cam ca acum). Privirile gopnicilor din anii 90 și îndemnul lor intimidant să mă tund, mă țineau alert de fiecare dată când treceam pe lângă vreun grup din băiețași din ăștia care mai cereau câte un leu de la cei mai mici sau mai puțini ca ei. Acum, imaginați-vă să trăiești o viață auzind intimidări mult mai agresive, nemaivorbind de violență fizică sau verbală. Doar pentru că ești altfel. Ce libertate este asta? Așa trăiește o bună parte din societatea noastră. Dar în așa situație se poate regăsi odată și odată fiecare din noi – să ajungă ținta unei uri iraționale pe vreun criteriu arbitrar.
Tot din anii 90-2000 îmi amintesc gradul înalt de intoleranță religioasă din țara noastră. Unii creștini pur și simplu urau alți creștini care au trecut la altă biserică. Îi disprețuiau. Asta se vedea mai ales prin sate, unde oamenii se știu mai bine unii pe alții. Asta, parcă a mai dispărut.
Până în ziua de azi avem părți ale societății noastre care se urăsc reciproc din cauza limbii pe care o vorbesc. Pur și simplu se urăsc.
Discursul misogin înjosește femeile din țara noastră, fiind debitat deseori chiar de politicieni.
Nu vom fi o societate sănătoasă, în care să fim cu toții fericiți, dacă nu vom scăpa de ură. Avem exemple din viața noastră, în care am fost în stare să depășim ura. Trebuie să învățăm din ele. Ura nu este bine.
Unii politicieni, alături de propagandiștii lor de buzunar, sunt principalii promotori ai urii în societatea noastră, iar principala lor victimă este comunitatea LGBT. Ura poate duce doar la divizare. Divizarea – la violență.
Marșurile Moldova Pride nu sunt o ”promovare a homosexualilor”, așa cum pretinde presa pro-Kremlin și unele antene locale. Eu nu merg să promovez un fel sau altul de a exista. Nimeni nu merge pentru asta. Aceste marșuri sunt o afirmare a demnității noastre comune, a libertăților și drepturilor pe care le avem cu toții și trebuie să ni le apărăm ajutându-ne reciproc, inclusiv prin întruniri publice, a solidarității dintre cetățenii Republicii Moldova în fața urii și discriminării.
Cu toții suntem egali și ar trebui să ne învățăm să acceptăm diferențele dintre noi. Să ne concentrăm pe ceea ce ne unește. Să nu permitem urii să ne mănânce sufletul, pentru că e greu să revii de acolo. E condamnabil că există politicieni care își hrănesc ratingul promovând discursul de ură și unica metodă de a-i trimite cât mai curând la urna de gunoi este să promovăm alt fel de valori, să arătăm că discursul de ură nu ne mobilizează, că homofobia se taxează, nu se recompensează prin voturi.
Pentru că trebuie să fim contra urii sub orice formă, voi merge cu familia duminică la Moldova Pride. Merg nu pentru că e un pas ”popular”, ci pentru că așa este corect.
Trebuie să înțelegem, în sfârșit, că în țara asta suntem furați indiferent de limba pe care o vorbim, indiferent de religia pe care o împărtășim și indiferent pe cine iubim. Ne urâm între noi, iar cei de sus râd și își umple în continuare buzunarele din impozitele noastre.
Am întrebat recent pe pagina mea de facebook: cine sunt o problemă mai mare pentru țara noastră – comunitatea LGBT, sau cei ce au furat miliardul? Vă îndemn la o reflecție personală.
Știu ce înseamnă să fii cumva diferit.
Știu ce înseamnă să ți se spună să taci, să nu te manifești, să renunți la ceea ce crezi. Să taci. Să ții capul jos. Să taci. Să spui, dar mai cu jumate de gură. Și nu pe nume. Dar mai bine, să taci.
Știam că asta nu-s eu. Că pur și simplu nu pot tace. Doar m-aș forța aplecând capul și cel mai mare coșmar al meu ar fi să-mi imaginez o viață trăită astfel. Eu nu sunt asta. Știu și simt că unele lucruri din jurul nostru sunt pur și simplu criminale și minimul pe care îl putem face este să vorbim despre asta. Să vorbim în gura mare. Chiar dacă riscăm.
Eu știu cât de greu este să taci. Să nu fii tu însuți. Să te temi.
Imaginați-vă că ești nevoit să fii împotriva la ceea ce majoritatea oamenilor crede că este corect. Că trebuie să iei decizii pe care nimeni nu le va înțelege, nici cei dragi, nici cei străini. Și le iei, oricum. Chiar dacă ți-e frică.
Frica nu e OK.
Să te prefaci ceea ce nu ești nu e OK.
Să fii sincer și onest cu tine însuți este OK.
Chiar dacă nimeni nu împărtășește opinia ta.
Chiar dacă ești unicul din prietenii tăi care mai crede că țara asta poate fi schimbată spre bine.
Acest marș este pentru tine.
PS: Sper oamenii sinceri să înțeleagă ce vreau să zic și condamn în avans titlurile denigratoare în presa și trollii oligarhului care vor recurge, regretabil, din nou la ură, pentru că pur și simplu nu le place ceea ce scriu sau spun eu în activitatea mea.