Cel mai mare mafiot din Chicago anilor 30 ai secolului trecut, Al Capone, era de neprins. Deşi avea după sine crime – prostituţie, contrabandă, jocuri ilegale de noroc, omoruri, justiţia niciodată nu reuşea să-i demonstreze vina. Martorii renunţau să vină în judecată, sau dispăreau, sau mureau, prietenii complici judecători şi procurori îl mai ajutau, avea permanent un alibi solid etc. A fost arestat doar cu ajutorul IRS (Internal Revenue Service – un fel de fisc al lor, doar că mult mai puternic şi mai temut), care au demonstrat că omul ăsta a avut mult mai multe cheltuieli decât a declarat venituri (respectiv achitat impozite) – a achiziţionat autoturisme, imobile şi alte cheltuieli caracteristice unei vieţi îndestulate. De aici vine proverbul american cu „Death and taxes” – două lucruri de care nu poţi scăpa. Asta şi este esenţa impozitării indirecte. Ceea ce se propune la noi, însă, nu presupune închisoarea.
E mărul discordiei din Alianţă când e vorba de politica fiscală. Introducerea impozitării indirecte este şi o obligaţie a Guvernului faţă de FMI. Dacă Guvernul este să rămână credibil, aceasta va trebui introdusă. Valeriu Lazăr, Viceprim Ministru, Ministrul Economiei, a fost implicat direct în negocierile cu Fondul Monetar Internaţional. Acum atât Partidul Democrat, cât şi Partidul Liberal (ce surpriză este acest tandem!), cărora li s-au alăturat comuniştii, sunt împotrivă.
Încă nu putem spune dacă politica fiscală va fi sau nu va fi votată. PLDM este principial, dar la fel sunt şi celelalte partide. Fără votul PLDM va fi nevoie de comunişti, care sunt chiar cu ambele mâini împotrivă, date fiind interesele de afaceri pe care le au toţi.
Dar ce înseamnă impozitarea indirectă, mai în detaliu?
În cazul în care cetăţeanul X achită la stat un impozit de 7000 lei pe an, pe când are cheltuieli demonstrate (cumpărături de pe card în sumă de câteva milioane, achiziţionează în acelaşi an o maşină de 50 mii euro, sau un apartament de 130 mii euro, achită regulat în decursul anului un credit la bancă, provenienţa banilor neputând fi alta decât veniturile), este clar că a avut venituri mai mari decât a declarat. Înseamnă că avem premise (doar premise) să presupunem că cetăţeanul nu a achitat impozite pentru o parte din veniturile obţinute. Justificat. Merge inspectorul fiscal la el şi cere explicaţii. În cazul în care acesta demonstrează că, de fapt, totul e ok (primesc regulat bani din Italia, am moştenit ceva, am împrumutat, sau mai ştiu eu ce), atunci probleme nu sunt. În caz contrar, dacă se depistează că nu ai achitat toate impozitele, nu se întâmplă nimic prea grav. Nu mergi la închisoare ca în SUA. Asta înseamnă doar că aţi căzut de acord cu inspectorul fiscal că ai avut venituri mai mari decât cele declarate şi va trebui să achiţi statului suma N sub formă de impozit şi eşti liber să pleci.
Asta se răspândeşte doar asupra celor ce ar fi cheltuit mai mult de 300.000 lei pe an (25.000 lei pe lună). Nu poate să afecteze cheltuielile mărunte gen o mie de lei pe restaurant achitaţi cash, provenienţa cashului fiind deseori salariul din plic (asta, în realitate, fiind situaţia clasei medii din Chişinău) pentru că banii ăştia în general nu pot fi urmăriţi. Câte procente din cititorii acestui post au cheltuieli demonstrabile mai mari de 25.000 lei pe lună?
PD şi PL, în special în persoana deputatului PD Candu, susţin pe la Prime că această prevedere va afecta păturile vulnerabile sau clasa medie. Nu este prea aproape de adevăr, reieşind din cele expuse mai sus. Aceasta va deranja pe cei cu venituri mari şi foarte mari, care nu numără banii decât când e vorba de plătit impozitele, ca să mai reducă din suma contribuţiei sale. Desigur, există metode, există scheme de evaziune mai sofisticate. Însă pentru ce de stresat, când şi acum e foarte comod?
Ieri la Fabrika Şelin striga în gura mare că întreprinderile vor fi persecutate, că vor fi verificări peste verificări. Dar strigă primul cel ce se simte cu musca pe căciulă. Nu prea am văzut ca Patria, Bier Platz şi ce mai are pe acolo, să dea bonuri fiscale mie, consumatorului de rând. În acelaşi timp, sunt sigur, achită credite frumuşele băncilor. Nu putem exclude că în cazul unui audit serios veniturile oficiale ale companiilor lui să fie mai mici decât cheltuielile cumulate – facturi de întreţinere, salarii, plăţi către furnizori, deservirea creditelor. Nu are sens vorbind din punct de vedere al contabilităţii, dar când te joci cu cifrele, te mai încurci. El precis nu va dormi liniştit din cauza impozitării indirecte… Businessul civilizat şi onest nu are de ce se teme.
Există pragul de 300.000 lei menţionat mai sus. În cazul în care cheltui mai mult de 300.000 lei, înseamnă că eşti ok la capitolul venituri. Înseamnă că datorezi o bucată din venitul tău ascuns unui ţăran, unui medic, unui student sau unui pensionar. Chiar sună cam socialist pentru convingerile mele personale, dar asta e realitatea. Nimeni nu te numeşte criminal. Prezumţia provenienţei licite a averii rămâne intactă, deci se presupune că banii sunt legali. Doar că trebuie să plăteşti impozit din ei. Poate sincer ai uitat.
Unica critică justificată este pragul care ar putea fi mai mare. Critică ce nu vine din Parlament, apropos – ei sunt categoric împotrivă însăşi a principiului. Într-un sistem ideal, însă, prag în general nu ar trebui să existe şi lumea să plătească din fiecare leu bucata de impozit. Chiar şi din 100 lei câştigaţi deasupra ar trebui să plăteşti partea de impozit. Dar nu s-a mers pe calea asta. Ai confortul financiar de 25.000 lei pe lună care te scuteşte de vizorul fiscului.
Şi ca să finalizez cu un exemplu şi mai clar pentru toţi. Ne amintim de istoria cu Oleg Voronin, care a cheltuit de pe cardurile personale în jur de 8 mln USD în 16 luni, având declarate mult mai puţine venituri. Dacă aveam impozitarea indirectă bine pusă la punct, Oleg Voronin, rămânea dator statului cu o sumă de aproximativ 1,5 mln USD. Nu mergea la închisoare. Ca Oleg Voronin sunt destul de mulţi – o parte din ei se opun din Parlament, altă parte – dinafara Parlamentului. Despre cazul dat, apropos, toţi au uitat, inclusiv Oleg după vreo două plimbări la CCCEC.
Şi ca un fel de Post-Scriptum:
- Statul nu este un sac fără fund. Statul are nevoie de o anumită sumă pentru a asigura anumite cheltuieli de interes comun – sociale, de securitate, de infrastructură, etc. Acestea pot veni de la 20% din populaţie/întreprinderi, translându-se într-o povară fiscală exagerată doar peste cei oneşti (cum este acum – am impresia uneori că funcţionarii publici sunt unicii ce achită 100% din impozite), sau de la 90%, moment în care povara fiscală ar fi mai mică pentru fiecare şi ar fi posibil de făcut mult mai multe lucruri utile.
- Fareed Zakaria în „Viitorul Liberăţii” spunea că o democraţie cu adevărat dezvoltată este caracterizată prin două lucruri ce se fac, în principiu, benevol. Votarea (în ideal o dată în patru ani) şi plata impozitelor (lunar, semestrial, anual). La primul capitol parcă suntem ok. Ar trebui să ne învăţăm şi să achităm impozitele. Cu alte cuvinte, după cum nu prea ai dreptul moral să critici ce se întâmplă în stat în cazul în care nu votezi, nu prea ai acest drept nici în cazul în care nu-ţi achiţi impozitele.
– See more at: http://vox.publika.md/?p=135611&preview=true#sthash.om4xUrnI.dpuf