Presa lui Dodon s-a grăbit să spună că „starea de urgență a fost votată unanim”. Nu e adevărat. Cel puțin eu unul, nu am votat. Explic mai jos pe îndelete.
Am ținut microfonul deschis toată ziua. Aveam întrebări sincere. De era premierul Chicu, de era Nagacevschi, de era deputatul Bolea. Nu mi-a ajuns rândul. Cumva, totdeauna, eram trecut cu vederea. Am vrut să mă înscriu cu luare de cuvânt. Am dreptul. Mi s-a spus că este târziu și așa și așa. Nu am vrut să fac gălăgie. Am vrut să-mi exprim o poziție separată pentru stenogramă înainte de vot (așa e procedura – înainte de vot, nu după – să rămână în istorie). Țineam mâna în sus. Comod, doamna președintă a Parlamentului m-a observat abia după ce se puse la vot, când nu mai conta. S-a pus la vot și s-a zis că votul e unanim. Bătrâncea zâmbea fericit și se uita la noi. Am ieșit în semn de protest. Nu a fost unanim. Dar asta acum contează mai puțin, pentru că suntem în stare de urgență și avem de luptat cu o criză.
Despre munca de deputat. Ca deputat ai o responsabilitate. Să faci diferența dintre bine și rău, corect și greșit, chiar dacă nu ești expert în toate subiectele. Să înțelegi fiecare vot pe care îl oferi. Noi suntem delegați de popor prin vot. În parlament ne întâlnim ca să dezbatem voința poporului, iar după asta să luăm decizia optimă. Nu e joc în bunghi. Mecanismul ăsta nu funcționează dacă deputații votează orbește ce li se spune să voteze și nu-și pun deloc întrebări. Asta nu e democrație.
Starea de urgență este demult, nu de azi. Nimeni nu o mai neagă. De cel puțin două săptămâni este stare de urgență. Cam de atunci de când eram acuzați că isterizăm societatea degeaba. Ei au negat urgența, la început. Foarte tare le trebuia să-și treacă alegerile în Hâncești (duminică) și să-și termine târgurile cu ministerele, să sfințească coaliția (luni). Și CSM-ul să-l captureze (azi). Abia după asta a ajuns urgența și la ei. Dar ce a fost a fost, ne vom lămuri după ce scăpăm de năpasta asta de virus. Important măcar de aici încolo să ia deciziile corecte și necesare.
Azi am avut de luat o decizie importantă și urgentă. Trebuia să decidem, din cauza pandemiei, pe cât timp delegăm o putere uriașă din acest stat, cu care am fost investiți de popor, unei comisii speciale. Pe 60 sau pe 30 de zile? Și de ce una sau alta? Și ce se va întâmpla? Ce va face comisia? Ce nu va face?
Misiunea guvernului era să încerce să explice, cu argumente clare, de ce 60 de zile. Și să argumenteze care vor fi atribuțiile (și liniile roșii) ale acestei comisii. Guvernul nu a oferit nici o explicație care să mă convingă.
Noi avem două mari rezerve la această stare de urgență:
- 60 de zile este exagerat și, posibil, disproporționat, dat fiind că alte țări instituie între 15 și 30 de zile. Noi trăim pe aceeași planetă. Noi am insistat cum am putut – 30 de zile și după asta să vină și prelungim, fără probleme. Premierul a răspuns „dați deodată 60 de zile și dacă nu vom mai avea nevoie vin și anulăm”. Oricum va trebui să ne adunăm în ședință, deci.
- Această comisie specială este acum practic atotputernică. Tentantă situație dacă cineva are intenții murdare. În România atribuțiile unei asemenea comisii sunt descrise foarte, foarte clar. La noi – au băgat sintagma „și altele” și au mers înainte.
Ei nu doar au întârziat cu declararea stării de urgență, ei nici nu au pregătit-o corect. Premierul a dat asigurări în discursul său, dar noi nu votăm promisiunile lui și discursul lui. Noi votăm proiectul.
Deciziile au fost delegate Comisiei Speciale fără a descrie măsurile exacte, fără a se explica durata și proporționalitatea. Parlamentul a luat o decizie orbește. Nu am văzut măsuri (cât de cât) concrete care să gestioneze situația din sănătate, economie, justiție, etc. Nu s-a prezentat un plan de decizii de urgență care trebuiesc luate. Mai mult, premierul a zis că nu vin cu măsuri concrete fiindcă situația se schimbă „de la oră la oră”, adică ei nici nu consideră că trebuie să aibă un plan. Se va improviza, deci? Așa și să ni se spună.
În aceste condiții, am văzut un risc imens de abuz al puterii, de încălcare disproporționată a drepturilor omului (apropos vedeți apelul experților ONU în domeniul drepturilor omului la subiect), chiar cu potențial de uzurpare. Dacă vor comite abuzurile sau nu, ține acum doar de decizia lor. Dar cam aproape orice vor decide să facă sub pretextul stării de urgență, va fi „legal”. Așa înțeleg eu decizia luată azi, iar guvernul nu m-a convins (nici pe unii din colegii mei, dealtfel). Au venit să ne șantajeze, nu să ne explice. Să ne sucească mâinile, știind că, politic, dă prost să votezi contra. Am preferat să nu mă las șantajat. Riscurile mi le asum.
De aceea nu am votat și nu vreau să mă număr printre acel „unanim”. Pentru că nu vreau, sub pretextul pandemiei, să facilitez ascensiunea unei dictaturi, astfel încât pe ruinile crizei să ne pomenim și în dictatură din care să nu putem ieși câțiva ani. Voturi oricum aveau destule, așa că, am zis, cel puțin fără mine. Să fi ajuns la votul nostru, era 30 de zile.
Prefer să-mi fac griji acum și să recunosc mai târziu că am greșit, decât să greșesc acum și să-mi fac griji mai târziu. Dacă am greșit, o să îmi asum greșeala.
Concluzie.
Pe durata acestor 60 de zile de stare de urgență, nu trebuie să tulburăm apele. Trebuie întâi de toate să ieșim din criză. Dar vom contabiliza. Vom urmări acțiuni și decizii. Vom documenta eșecuri. Vom cere transparență, în special transparență a cheltuielilor. Nimic aici nu poate fi secret de stat.
Asta este minimul pe care îl putem face.
Nu-i invidiez și chiar le urez succes și putere. Despre acțiuni și inacțiuni, despre proporționalitate, despre integritate, o să vorbim mai târziu, după ce scoatem țara din criză. O să putem să o facem doar împreună. Sper să le ajungă cap să înțeleagă. Așa sau altfel, ei sunt acum guvernare și ei au responsabilitatea să protejeze oamenii. Sunt gata să ajut cu orice pot. În condiții de transparență și sinceritate. Și nu sunt singur, cu siguranță.
Răspunsul pe care trebuie să îl dăm virusului are, de fapt, trei componente:
- Caracterul. Atitudinea celor ce guvernează față de propriul popor și valorile din care sunt făcuți cei ce guvernează. Capacitatea de a lua decizii bune, necesare, proporționale, oneste, dezinteresate, în situații de criză.
- Sistemul. În cazul dat – sistemul de ocrotire a sănătății, care va fi pus la grea încercare. Gândurile mele sunt cu cei din prima linie. În ei este speranța acestei țări. Lor le mulțumim.
- Încrederea. Încrederea populației în acest stat este minimă. Asta va fi o provocare pentru gestionarea crizei. Pentru că ceea ce este acceptat în Estonia, nu va fi acceptat aici, pentru că omul nu are încredere. Este situația cu care intrăm în această criză. De aceea este absolut imperativ să se lucreze în condiții de maximă transparență și incluziune.
Premierul a făcut apel să fim „solidari și responsabili”. Sunt absolut sigur, noi suntem gata să fim solidari. Noi pur și simplu avem mari, mari dubii că ei sunt gata să fie responsabili, cu adevărat.
Abonează-te și primește toate postările direct pe mail.